Ursul mov de dupa canapea

As you fall

A pune punct e cel mai greu. A incerca sa o iei de la capat pare si mai greu. E ca si cum ai incerc sa fi altcineva si sa te desparti de un trecut in care erai cineva.
Iti blochezi simturile. Trairile.
Te dezobijnuiesti.
Devii mut. Surd. Orb.
Iti anihilezi fiinta pina ce ea nu mai respira si moare. Si o lasi acolo, fara sa privesti in urma si iti deschizi bratele catre aerul puternic din fata. Inchizii ochii si iti umpli viata de ceva nou, de un suflu rece de iarna care te va ingheta si te va face sa treci peste, rece.
Iti aduci aminte de cuvinte si fapte de parca nu ar fi fost ale tale si nu le-ai fi zis sau facut niciodata.
In incercarea de ati gasi fericirea risti sa scoti la iveala parti slabe ale fiintei si sa te lasi doborat. Uiti sa fi tare atunci cand trebuie si esti atunci cand nu ar trebui.
Si tot procesul asta de negare ce duce spre nicaieri e doar o incercare de a o lua de la capat asa cum erai atunci cand ai pornit pe acest drum. Plin de speranta si vis. Cu zambet in somn.
Ai sentimentul ca pici fara oprire intr-un abis fara capat. Si in timp ce cazi nimic nu mai are sens si doar iti doresti sa fi intr-un loc anume.
Exista un echilibru in toate si un simt al egalitatii si risti sa pierzi totul daca nu il regasesti chiar si pentru o secunda. Sa te pierzi intr-o furtuna de impulsuri si rabufniri, care te vor afunda si mai mult in ele.
Si de acum parca tot ce fac merge intr-o singura directie. Inainte. Este inca o treapta spre echilibrul si calmul de dimineata. Este o sfortare de a uita ce a fost si de a indrazni sa vad altfel. Sa stiu sa ma bucur de lucruri fara sa intreb de ce se intampla si fara sa cred ca dupa ele urmeaza sigur ceva rau care le va anula. Sa uit a ma teme.
Am ajuns acasa. Plecata din aprilie. Parca ieri am plecat de aici. Am cuprins cu mainile o perioada cat se poate de ciudata. Schimbari, pungi cu haine, oameni, locuri, privelisti, zambete, nopti nedormite, seri reci, ultima dimineata in care era aici, decizii inabusitoare, scari si etaje noi, trepte reci de vara, primul ger de toamna. Si toate traite cu speranta de a ajunge aici.
M-am intors.

The picure of a girl

Elsiane - Vaporous




Se tranti cu fata spre parchetul rece si un tipat universal umplu perna inmuiata in rauri de regret.. Nu stia de unde vine. Doar simtea cum obrajii ii ard si ochii ii devin ceata.

Ai simtit vreodata cum e sa ajung la capatul lucrurilor? Sa simt ca nu mai ai unde sa te duci de acolo? O liniste profunda, un vid calm, un nimic cald. Un nimic ce te paralizeaza. Te lasa fara cuvinte, dandu-ti o usoara impresie de ratacire, ca esti doar o reflexie de moment. Fugitiv. Inutil. Nul.

Nu putea respira prin perna groasa, dar putea sa stea asa, fara sa respire. Aerul ii lovea plamanii, si inima ii pompa in coaste. Stomacul se inclesta la fiecare oftat care parca ii vida tot corpul.
Mereu incercase sa gaseasca solutii dar acum nu o mai facea. Se afla la capatul celalalt de unde putea vedea totul.

I se parea ca aude telefonul sunand. Astepta sa sune si sa schimbe totul intr-o secunda.



Si asta o rapunea la loc pe perna torida de la atata tipat de durere.
Era prea mult pentru cineva care incerca sa isi schimbe viata. Si sa se lase schimbata.
Trecuse prin atatea locuri, schimbari, decizii si regrete incat asteptarea zilei in care va fi cu adevarat fericita, intr-un loc al ei, parca urma sa nu mai vina niciodata..desi era atat de aproape.

Singura.
Se gandi la trecut si pulsul i se opri.

Mereu avea impresia ca trebuie chiar sa ai un tupeu orb sa faci asa ceva..dar acum un fior rece o impingea din spate. Si ii punea in miscare:
Sangele gol.
Mintea goala.
Sufletul gol.
Camera goala.
Cearceaful gol.
Palma goala.
Zambetul gol.
Ochii goi.


Stia ca nimic nu va mai fi niciodata la fel...

Ascunsa in acel colt incerca sa se ascunda de lume si sa prinda un tren spre nicaieri.
Vazuse viata prin ochii lui, si imaginea ii aparea acum cu fiecare clipire.
Era aceeasi fata pe care el si-o amintea. Si daca ar fi fost acolo ar fi la fel.
Doar daca l-ar trage de brat...amintirea ar fi plutit pina cand ar fi disparut printre ei.
Dansau printre emotii. Cu ochii inchisi.

S I N C E R

"Fi sincera cu tine", mi-a zis.
Incerc mereu sa gasesc raspunsuri si cai de iesire.
Incerc sa ma vad prin propri ochi.
Ma gandesc la fiecare litera din ce ai zis. Si fiecare imi da valente si sensuri noi.
Trec peste lucruri in incercarea ostaseasca de a ma imbarbata. Pe langa unele ma opresc. Dar am inca in suflet urme de regret. Sunt lucruri care stau lipite ca niste ventuze de peretii mintii si niciodata nu imi vor da pace.
Am renuntat la lucruri si oameni care imi compuneau viata si care m-au facut ce sunt acum. Sau poate eram.
I-am revazut si mi-am retrait trecutul.
Cel mai dor imi este de trecut.
Iar viitorul vreau sa imi semene cu trecutul.
Cu o liniste indepartata pe care acum nu reusesc deloc sa o recompun. Parca Pamantul si tot Universul se invart atat de repede incat ma ametesc si ma lasa nauca.
Cat de sincera sunt cu mine? Pina la ce punct?
"Fii sincera cu tine si o sa fie mai bine."
Sinceritatea te elibereaza presupun. Trecem de obicei cu vederea alegerile si deciziile, bune, rele, doar pt a putea merge mai departe.
Ma gandesc la mine acum. La ce imi doresc cu adevarat, la cine sunt, si daca au legatura cu ele.
Devii altcineva pentru ca cei de langa tine te schimba inevitabil. Insasi viata ta te schimba si devine a altcuiva. Doar trecutul ti-e martor.
Privesc inapoi si am urma de regret si nostalgii de fericire. Pina si fericirea a capatat alte valente. Rad si plang diferit. De la un an la altul.
Privesc altfel. Reactionez si gesticulez altfel.
Sinceritatea face legatura dintre prezent si viitor, dintre regret si dorinte, dintre greseli si fericire. Face ca totul sa para clar si neted. Scoate la iveala dDiferente gigantice. Care te sperie. Provoaca la confruntari, infruntari.
Sinceritatea sperie.
O poveste amara. De care toti ne ferim pentru ca sfarsitul e imprevizibil. La fel ca viitorul. Si oamenii. Si imprevizibilul, viitorul, oamenii, sinceritatea...sperie.

P.S.: E o cale fara intoarcere..

Parov Stelar - Cristal Club

Been there :)

Sfarsitul lumii

Iti vine sa razi?
Razi pina maxilarul iti explodeaza si stomacul se inclesteaza de extaz.
Iti vine sa plangi?
Plangi pina ochii iti devin lacuri si sufletul iti sta in loc si obrajii iti ard ca soarele.
Renunt sa ma mai interesez de lucruri ce conteaza. Le las ca atare si de ar fi sa mi se intample mie, le las pe mana destinului.
Ma intreba ieri un coleg ce as face daca azi s-ar anunta Sfarsitul lumii.
Unul: m-as duce sa il vad din Piata Universitatii.
Altul: mi-as face o rugaciune.
Unul: As fugi cat mai departe.
Eu: mi-as deschide o sampanie si l-as primi cu bratele deschise.
Astept sfarsitul ca pe o alinare.
Mi se intampla atatea lucruri in ultima vreme incat nici nu am timp sa reactionez la toate. S-au innodat intre ele, s-au amestecat, unele peste altele..iar eu ma gasesc inca aici incerc sa le dezlusesc.
Am apucat-o pe un drum ciudat, de poveste parca, aievea. Trec prin clipe ca printr-un vis. De parca nu mi s-ar intampla mie si cateodata parca ar fi prea mult.
Ma gandesc des la trecut si adorm incerc sa inteleg prezentul. Viitorul imi este strain si tot ce pot face acum este sa stau aici, sa privesc.
Dorm cu ochii deschisi. Parchetul pare o placa de beton. Iar tu stii totul. Ar fi mai bine daca nu ai stii. Dar stii pentru ca eu ti-am spus si am deslusit secrete, dandu-mi vulnerabilitate. Iar tu stii pina si asta.
Ca pe o lovitura in stomac. Nu o simti pe loc. Astepti sa treaca dar incepe sa te doara din ce in ce mai tare. Pina cand o sa iti treaca de tot. Si atunci vei putea trai linistit.

Intre timp

Intre timp.. apele s-au mai calmat dar ceata inca nu s-a ridicat.
Si toamna de abia a inceput.
Aici traieste un om debusolat. Dar nu ca ar fi ratacit, ci pentru ca polii Pamantului s-au ratacit intre ei si soarele rasare din alta parte. Am cautat, am alergat si sunt inca aici, in acelasi loc de unde nu reusesc sa intrevad nimic. Si de unde astept. Inca. Acea linsite de dimineata. Acelasi raze, prin acelasi geam. Acelasi miros de cafea, acelasi colt de masa, acelasi cutit de paine.
Au trecut 6 luni. Le numar de parca le-as fi scrijelti pe peretele unei pesteri uitate de lume, sau pe nisipul fierbinte al unei insule negasite pe harta. Le numar si le gasesc mereu alte valente, care dau de fiecare data rezultate diferite. Solutii noi.
O stare noua. Straina.
Mananc alune pina in acel punct in care imi provoaca greata.
La fel si cu ciocolata. Si mierea.
Dar am incetat.
Benzina s-a mai ieftinit, vor sa legalizeze drogurile usoare si prostitutia, mi-au marit salariul, au dat drumul masinilor in incinta centrului vechi, astept sa scoata piatra cubita din tot orasul si.. s-a facut al naibii de racoare de dimineata iar seara incepe mai devreme.
Imi place intunericul de dimineata pentru ca anunta lumina zilei. Nu imi place cel de seara. Imi rupe din zi.
Esti inca aici. La ce te gandesti cand te uiti in gol?
Ne plac cam aceleasi lucruri: fisticul, desenele animate, culoarea gri, quantic soul orchestra, merele, seat leonul negru, berea red's, cafeaua de la dozator, lucrurile antice si de demult. Ne displac tot atatea. Si la un moment dat vor ajunge in acelasi loc, vor trece prin aceleasi spatii. Ei doi impreuna separat.
Mi-am triat la maximum reperele in viata, lucrurile din pungi, si ideile radicale si de baza. Mi le-am simplificat si impartit. Mi le-am prioritizat si anulat.
Ma invelesc cu un prezent nou si rece, instabil, alunecos.. dar e altceva. Imi lumineaza o stare de veghe, imi creioneaza un viitor zambaret, cald. Altceva.
Am mai dat cateva pagini din carte si am ajuns la capitolul acela cu indiferenta si raceala umana. Cum e sa privesti direct in ochi fara sa clipesti. Cum oamenii de langa noi sunt doar niste repere in timp si spatiu, umbre care ne fac sa radem sau nu, rigla ce masoara drumul parcurs si ne arata diferente de stare, inaltime, simturi, locuri si reactii. O mana ce iti intinde pachetelul cu zahar sau cana cu ceai. Ce iti schimba banii la banca sau nu iti da prioritate la verde. Un mers ce iti ingreuneaza fuga sau un brat ce iti sprijina mersul. Un zambet ce iti deschide ziua sau un strigat de ajutor. Ce iti creaza oportunitati si iti inchide usi in nas. Ce uita si este uitat. Fetze si locuri noi, imprejurari fugitive.
Nu e nicaieri mai bine decat aici, seara, cu geamul intredeschis.
Intre timp.

Prin picaturi de ploaie totul se vede mai clar.

Trebuie sa fug putin mai departe.
Am iesit din Bucuresti.
Cativa km buni ma despart acum de viata mea de acolo. De zilele de vara.
Aici e cu totul altfel.
Si de undeva de sus vad o mare agitata.
Azi ploua si aici. Rece..
Ma ridic si ma apropii de geam. O strada atat de cunoscuta. Unde am fost pina acum?
Unde am ajuns?
Aici imi redescopar trecutul. Si il compar. S-au schimbat atatea.
Geamul e plinde urme de picaturi. Aburul se ridica deasupra pamanatului.
Inauntru liniste. Ascult de ceva timp aceeasi melodie. Totul se repeta la nesfarsit.
Si in tot acest timp privirea ramane fixata undeva departe. Flash-uri de clipe uitate imi strafulgera acum gandul si le privesc nemiscata.
Sunt pasi pe care i-am facut si merg pe urmele lor.
Imi tin telefonul inchis. Nu cred ca mi s-a intamplat sa o fac pina acum.
Nu vreau sa aud voci. Aiurea. Aici ma fac ca nu vad.
Regasesc praf pe geanta de la concertul Guano Apes de aseara. Vocea puternica a tipei a ridicat toata tarana batatorita de romanii veniti cu tot neamul la adunarea gratuita.
"Ai telefonul inchis"
"Da. Nu am chef de socializare azi. Nu vreau sa aud de nimeni si nimic. Nu sunt in Bucuresti. Nu sunt pentru nimeni azi."
"Am vazut. Cum crezi"
Cred ca ar trebui sa imi creez o realitate. Cu elemente palpabile. Repere.
Lucrurile din ultimul tau mi-au restrans un prezent pe care nu il regasesc acum. Si de aici totul pare de parca nu ar fi fost. Al meu.
Si daca ma intorc, o sa o iau de la inceput. O iesire din prezent iti da persepctiva viitorului si ce e de facut. Parca am luat-o de la zero. Din nou.
Reluari, replay-uri, si continuari. Pina cand ne dam seama ce vrem cu adevarat si ne regasim.
Eu aici ma regasesc. Si sunt departe.. Sunt eu aici. Si pot sa vad. Cum e sa vezi cu adevarat.
Mi-am adus iar aminte de casa de langa parc. De linistea de acolo. De cum era cand ma trezeam dimineata si priveam spre cladirea gri prin cele trei geamuri largi. De bulevardul cu cladiri vechi si plin de oameni. De marginea din marmura alba. De colectia de jucarii din lemn a Deei. De lac, de strada, de ziduri, de alei, de pasi, de clipe.
Si de ziua cand am plecat acolo. Pe 1 aprilie. Si parca a fost ieri. Si vad atat de reala ziua in care ma voi intoarce de parca ar fi acum.
Sunt lucrure care imi lipsesc: vin rosu, floricele arse, poze facute la intamplare, dimineti linistite. Pati, parcul, alea, lacul. Si noptile racoroase. Singuratatea calma. Simplitatea. Neapartenenta.
Am momente clare cand imi vine sa las naibii totul si sa imi reasez viata in acel loc. Sunt gata de fuga dar mirosul amar al realitatii ma izbeste in fata, pasii raman ficsi, zambetul ingheata, mintea reactioneaza. Ma opresc si imi spun inca o data ce frumos si usor ar fi totul..
Viata de zi cu zi inseamna doar clipe si oameni ce trec cu viteza luminii pe langa si prin tine. Si daca te pierzi printre ele.. te ratacesti departe de tine. Trebuie sa iti fixezi un punct undeva, care sa te tina ancorat.
Am ales sa ma ratacesc si sa las viteza sa ma inconjoare pentru ca prezentul imi era strain. Si acum pot vedea de ce.
Prin picaturi.
De ploaie.
Totul se vede mai clar..

Academiei

"De ce uitam?"
"Ca sa trecem peste."
Sa lasam in urma.
E ca si cum ai trece de malul celalalt al raului si lasi in urma ta malul vechi. Ai traversat. Esti peste drum...dar tot langa rau. Esti inca acolo.. Mereu cu impresia ca te vei mai intoarce.
Schitezi un zambet.
E simplu de facut.
Iti indrepti insa privirea spre celalalt mal si vezi ce ai lasat in urma si te intrebi de unde atata avant in traversarea raului. De ce? De ce nu am ramas acolo? De ce trebuie sa lasam in urma ca sa putem merge mai departe? De ce nu putem lua cu noi tot ce ni se intampla. Suntem noi defapt. noua ni se intampla. Noi eram acolo cand s-a petrecut. Si totusi dintr-o dorinta razboinica nemarginita, ne impingem mai in fata. Si ne intoarcem privirea.
Ne facem ca am uitat.
Respiram adanc si in coltul gurii ne incolteste iarasi zambetul de dimineata.
Ne miscam, vorbim, privim de parca am fi cu totul altcineva.
Si totusi mergem mai departe.
Am mers sa privesc orasul de sus, de la statuie. Inca o data.
Ma aflu pe o scara rece, la rascruce de vanturi reci de inceput de toamna. Soarele inca arde.
M-am intors.
Un loc calm, linistit, in centrul Bucurestiului, poti cuprinde cu privirea orizontul si poti privi inainte fara sa te misti.
Seara e intrepatrunsa doar de cateva lumini raslete pe stanga si pe dreapta, iar in fata sirag de faruri. Spre sau dinspre centru.
Vad urme, miscari de maini, sunet de voci si timbrul gandurilor.
Pnentru ca fericirea trebuie pierduta ca sa iti dai seama ca era a ta. O vezi de undeva de sus. Fara sa o o poti atinge.
Pentru ca e aici..drumul, copacii, frunzele, trotuarul, speteaza, oglinda, mana mea..
Se face din ce in ce mai clar. Parca e cu totul alt loc. Inabusitor, pustiu, gol, tacut.
La radio Guerilla se aude o melodie draguta


Suna bine in locul asta..
Ar cam trebui sa plec. Ceva mereu ma retine. Ar trebui sa fiu mai hotarata, sa stiu unde trebuie sa fiu cu adevarat si sa fiu constienta de lucrurile care ma inconjoara.
O visare exagerbata ma imbata... Iti creezi universuri ireale care incep sa iti contureze realitatea si plutesti printre ele.
Oricum locul va ramane. Si cand o sa mai trec pe aici,ma voi intoarce pe celalalt mal..

O coada interminabila de masini urca dealul spre Drumul Taberei.

Ma regasesc inca aici. Vantul e proaspat. Un miros placut de rece.

La radio se aude LB Tumbler. "Shark in the water"

V V Brown - Shark In The Water


O masina a BGS-ului da tarcoale locului. Se opreste langa autovehiculul meu si scruteaza cu nonsalanta orizontul in cautare de infractori de ora 2 pm. Nimic azi. Pleaca.
Un om in maieu alb cu o geanta neagra in mana, cu pantaloni de stofa si parul in vant pina la curea, alearga in jurul statuii, pe scari si inapoi.
Ce nu se leaga in peisaj?

Dinspre stanga simt cum dintr-o data vantul parca bate mai tare si intorc obrazul.
M. se indreapta spre masina. Purtam discutii de oameni mari, despre viata si insemnatatea ei, deciziile varstelor, despre ce e de acceptat sau nu.
Imi place umorul din viata mea, dar nu il regasesc deloc acum. Ceva ma impiedica sa rad iar cu gura pina la urechi si sa gesticulez frenetic. Gasesc inutila gravitatea momentului pentru ca in alte imprejurari as fi ras la fel de frenetic cu M. Mereu am facut-o. Dar de data asta e altfel. Nu recunosc personajele. Pai si atunci de ce? De ce e asa? Suntem schimbati amandoi si o simt puternic in spatiul larg dintre noi, unplut de bratele mele incrucisate. Am putea sa schimbam totul la 180 de grade, intr-o secunda. Mereu raman cu impresia asta.
Cred ca s-a facut cam frig.
Dintr-o data ne oprim.
Parca nu ar mai fi nimic de zis sau gesticulat. Un ras ar fi inutil, aiurea. De unde toata aiureala asta de monotonie si tacere. O las balta.



Plecam.

Locul de unde se vede curcubeul

De aici se vede curcubeul.
Galben.
Un fluture pe geam. Albastru
Un pat de iarba. Verde
Apus. Rosu
Aer de seara. Negru
Ma inalt pe varfuri si din spate simt cum aerul rece de amiaza ma impinge.. Si sar. Intr-o mare stralucind a zambete.
Val.. val.. val..
M-am desprins de margine si ma indrept spre abis.. Aerul cald imi inunda golul din stomac iar avantul e atat de puternic inca o oprire brusca ar fi imposibila.
Alunec.
Culorile se izbesc de mine cu o forta ametitoare si imi patrund prin piele iutind viteza sangelui. Se urca usor spre creier. In fata ochilor viziuni ireal de reale.
Ma aflu in acest vartej de culori de ceva timp incoace. Tot irealul mi-a patruns in viata si a schimbat-o. A facut-o a altcuiva. Il descopar PUTIN CATE PUTIUN. Cat de schimbator poate fi TOTUL.
Cum viata ta e readusa la nivelul unor culori..un firicel de iarba, o papadie, un apus de soare, o treapta rece de vara, un cuvant zis aiurea, un gest necugetat, dimineti tarzii, un ras torid, degustari de simturi si parfumuri noi..
Incepand de aici orice altceva ar parea fad, palid si vag.
Prin aceste culori percep totul altfel, ca prin niste ochelari de soare de luna. Si daca i-as da jos nu as mai fi ceea ce sunt acum. SI nu vreau sa fiu decat ceea ce sunt. Azi.
Nu am melancolia trecutului. Am in bagaj doar lucruri de o luna jumatate. E tot ce iau cu mine. Si daca as alege sa ma intorc.. nu as fi eu aceea. Eu aleg in schimb sa raman si sa te astept aici, pe aceste trepte racoaroase de unde orasul pare ca zice ceva.
Azi sunt ceea ce sunt pentru ca am ales sa fiu altcineva, sa schimb reactii pentru a contura o realitate noua care ma strange.. Si nu ma lasa sa respir decat in prezenta Ei. O realitate fara trecut si viitor. Simpla. Un prezent.
E duminica dupa amiaza. Cerul schizeaza nori ce formuleaza fraze. Ridic privirea, privesc in sus, si deslusesc semne ce ma indruma. Printre ramurile fosnind a caldura timida din Herastrau, pot sa vad soarele. Ea e inca langa mine. Un chip prietenos care nu ma lasa sa uit sa rad cu voce tare.. As sta asa inca o ora, sau poate 5.
"Uita-te in sus. Vezi? Cum se vede?"
"Da.."
"Nu ti se pare ciudat?"
"Ba da."
"Vezi soarele?.. Si crengile, frunzele.. parca sunt altfel.. Ce clar se vede totul."
Ramanem asa.
O cola inca ciudat de rece ne desparte. Imi povesteste ce i se intampla. Eu la fel..
Culorile imi joaca non stop in par. Din prima zi in care am ales sa fac acest drum. Sunt pretutindeni. Peste tot unde merg, unde ma asez, cu cine ma intilnesc, ce cumpar, ce degust, ce citesc, ce vad.
Luni. E 12 noaptea. M-am intors de undeva, dintr-un loc cunoscut. deschid usa din lemn alb. M-am intors de unde am venit si totusi ceva e schimbat. Speranta, visarea iti umplu ochii de o licarire bizara. Clipesti mai des, vorbesti mai mult, te misti mai usor, zambesti mai larg.
Emotiile sunt vaporoase. Se inalta, dispar si se intorc. Dar realitatea ramane aceeasi.
Eu sunt inca aici..
Acolo. Undeva.
De unde pot sa vad curcubeul.

Anyway

And I’m not sure what this is all about,
As we watch the waves crashing in and out,
And only they know what we’ve found
And it almost feels like day time now

Somehow we gonna make it through
I’ll break every single rule for you
Well I’ll try to least anyway

We decided to turn our world around,
We can drive away from this loser town
Have to escape or go insane,
A thousand miles an hour through the rain.

And we’re not sure if we even know
Just where we are or where we’re gonna go
But we’re not afraid, not tonight
Gonna try all we can to get it right.

Vis.. de vis.

"Daca te-ai mai putea intoarce in timp ai face aceleasi lucruri?"
"Probabil ca nu."
"Si daca ar fi sa intilnesti aceiasi oameni, i-ai mai intilni?"
"Poate ca nu."
"Si daca nu ar mai fi sa fii tu, ai fii?"
Inchizi ochii si esti altcineva.Putem crea imagini,fapte. Putem imagina o lume, crea un destin, dirija o viata, si oamenii din ea, cuvintele, reactiile; iar faptele sa aiba consecinte programate pe hartie. Pentru ca daca iti fixezi dinainte niste repere si niste tinte si stii drumul direct la ele, totul pare ca vine de la sine.
Si ca iti merge! Dar tu stii in sinea ta ca ochii tai te cal de calauzesc. Si ce ar mai insemna atunci destinul? Reguli, principii batute in cui, idei fixe, paranoia esecului si abaterii de la subiect. O lume a concretului si palpabilului, dar in care defapt suntem doar noi si iluziile, soaptele si teama.
Am zambit si l-am privit in ochi. Si mi-am dat seama cat de usor ar fi sa trec de la o o iluzie optico-afectiva la alta. Si poate nu as mai fi aici.

Dar..stai. O sa fie bine! Am o prietena care zice mereu asta. Nici o urma de indoiala in vocea ei, si siguranta cu care o zice parca se ia si la tine. Dar.. Nu dau crezare. Trecutul imi da aura de necrezare si necrezuta si daca ma etichetez negativista...atunci fie.




Azi a plouat armaghedonic. Am pornit spre casa. Pe la Romana, nu vedeam nimic in fata mea. Stergatoarele nu se mai vedeau. Am oprit muzica sa aud ploaia... Asurzitoare. In masina, caldura sufocanta. Si o linistite ciudata. Nu o mai auzisem demult. Nu mai statusem sa o ascult. Sunt atatea lucruri pe care nu le-am mai facut de foarte mult timp. De parca am fost plecata undeva si acum revin. Imi revin.


Stateam asa. Si ma gandeam ce fac? unde ma aflu? ce caut eu aici si ce lipseste? Ce imi lipseste?
Cum de am ajuns aici? si cand?
Oamenii sunt din carton. Doar ii dam la o parte si punem altii noi..
Am nevoie de ceva puternic sa ma urneasca din loc. Nu m-as ridica nici intr-o mie de ani. Si nu mai plec. Raman.
De ce trebuie mereu sa facem ceva? sa dam curs lucrurilor, cuvintelor, convingerilor?
De ce atunci cand crezi ca asta e fericirea, ti se impregneaza usor pe creier iluzia ca te inseli si ca esti doar un naiv care crede ca i se cuvine.
Prefer sa nu o am atunci.
Prefer sa stau pe treptele reci, in aerul tacut de seara de vara.. sa privesc luminile ce ricoseaza in priviri, sa ascult si sa inteleg tacerea, sa o aud cum trece pe langa si aerul cum imi invadeaza narile. Sa vad cum cuburile de gheata se topesc usor si paharul se face ceata. Sa privesc dincolo si sa vad un suflet nou. Starea umana ma sperie cu imprevizibilitatea ei. Diabolica uneori.
Crisparea si disperarea celorlati ma face si si mai nepasatoare. Nepasarea iti da libertate de gandire.. ca un vant de vara..de parca nimic nu te poate atinge. Slabiciunea celorlalti poate deveni elan. Iti da incredere.
Ce insemni pentru mine? Motivul pentru care imi vanez fericirea cu atata avant? Cald, rece. A m mai fost pe aici numai ca totul e nou. Defapt stau pe loc.. In spatele ochilor se afla adevarul. Sensul capata valenta zero.. pentru ca orice as face stiu ca ceva tot se intampla la un moment dat. Lucrurile niciodata nu stau pe loc.
"De ce ti-e frica?"
"De esec."
"Si mai de ce?"
"Dezamagire. De uitare. De lucrurile care ma sufoca. De dimineata trecuta.."
"Ai incercat vreodata sa respiri sub apa?"

"Da. Dar m-am inecat. Si nu am apucat sa vad cum e sa respiri sub apa."
"Ce iti aduce fericirea?"
"Atat de multe lucruri. Fericirea celorlalti o defineste pe a ta."
E vorba doar de iluzii. Un vis... de vis.

12

La 12 noaptea stii unde ma voi afla?
pe o canapea colorata, sub o ploaie de petale de vara, cazuta de nu stiu unde, din senin, paharul plin de cuburi de gheata, felinare si aer de vara.
"De ce vrei asta?"
"Pentru ca nu vreau altceva."

Ma faci sa rad..